Scarlatina: ce este, cauze, simptome, tratament și prevenție
Scarlatina, cunoscută și sub denumirea de febrp scarlatină, este o infecție bacteriană acută, care este cauzată de tulpini toxigenice de Streptococcus pyogenes (streptococul – hemolitic de grup A). Este o afecțiune contagioasă, transmisă pe calea aerului, frecventă la copii, mai ales la cei care frecventează medii aglomerate (grădiniță, școli). Clinic, se caracterizează prin combinația între faringită streptococică, erupția cutanată specifică și manifestări sistemice (febră, starea de rău, oboseală). În ciuda disponibilității tratamentului antibiotic eficient, scarlatina continuă să fie o boală relevantă din punct de vedere epidemiologică, deseori ducând la focare infecțioase.
Ce este scarlatina și cum apare?
Scarlatina este determinată de acțiunea toxinelor eritrogene (exotoxine pirogene streptococice), produse de anumite tulpini de Streptococcus pyogenes. Aceste exotoxine provoacă un răspuns imun deosebit de puternic, cu eliberare semnificativă de citokine proinflamătorii care, implicit, duc la manifestările caracteristice bolii – febră, erupție cutanată, hiperemie faringiană, umflarea ganglionilor limfatici cervicali, limba zmeurie. Scarlatina apare de obicei în contextul infecției streptococice primare la nivelul orofaringelui, mai rar în cadrul infecțiilor cutanate, de exemplu impetigo. Toxinele ajung în circulația sistemică și determină răspunsul inflamator generalizat.
Scarlatina – cauze și factori de risc
Scarlatina afectează cu precădere copiii cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani, cu un apogeu maxim de incidență în sezonul rece (toamnă – iarnă), perioada asociată cu creșterea incidenței cazurilor de faringită streptococică. Imunitatea postinfecțioasă dobândită este specifică tulpinii toxigenice, așadar nu protejează împotriva altor serotipuri, ceea ce explică posibilitatea reinfecțiilor. Boala este cauzată de infecția cu Streptococcus pyogenes, streptococul β-hemolitic de grup A, care în mod frecvent colonizează orofaringele uman. Doar anumite tulpini ale bacteriei, adică cele care produc exotoxine eritrogene (SpeA, SpeB, SpeC), induc manifestările tipice ale scarlatinei.
Cum se transmite scarlatina?
Scarlatina se transmite predominant pe cale aerogena, prin picături Flugge emise de persoanele infectate în timpul tusei, strănutului sau vorbirii. De asemenea, bacteria poate fi transmisă prin contact direct cu secrețiile orofaringiene sau prin mâini contaminate, obiecte de uz comun (cum ar fi jucăriile, tacâmurile). Perioada de contagiozitate începe cu 1-2 zile înainte ca simptomele să apară și persista până la 24-48 de ore după inițierea tratamentului. Persoanele cu scarlatină, care nu urmează tratament, pot rămâne contagioase până la 2-3 săptămâni. Purtătorii bacteriei, care sunt asimptomatici, reprezintă o sursă importantă de transmitere, mai ales în spațiile închise.
Scarlatina – simptome și manifestări
Simptomele de scarlatina debutează brusc, după o perioadă de incubație de 2-5 zile, cu febră mare (peste 38,5-39 °C), frisoane, cefalee, durere faringiană intensă, disfagie, vărsături și uneori dureri abdominale. Copiii pot prezenta dureri musculare, astenie marcată, somnolența excesivă. Faringele este intens eritematos, cu hipertrofie amigdaliana, exsudat alb-gălbui și petesii (pete) pe palatul moale. Limba este initial acoperită de un depozit albicios („limba încărată”), pentru ca ulterior să se descuameze și să apară aspectul tipic de „limba zmeurie”. Aspectul lucios, cu limba de culoare roșu închis, este dat de papilele gustative hipertrofiate pe fond hiperemic.
Erupția cutanată apare în 12-48 de ore de la debutul febrei, inițial pe trunchi, apoi se extinde și la nivelul membrelor. Exantemul este format din micropapule eritematoase, fine, ușor reliefate, cu aspect de „piele de găină” sau „smirghel”, accentuat în zonele de pliu (axile, inghinal, cot). Acesta este semnul Pastia. Erupția este de obicei simetrică, dar craniul și fața sunt crutate, cu excepția obrajilor, unde apare eritemul malar specific cu paloare periorala (faciesul Filatov). Descuamarea tegumentară este o etapă tardivă ce apare la 5-10 zile de la debut, și care apoi se generalizează. Evoluția tipică a bolii este de 7-10 zile, cu ameliorare sub tratament.
Tratament scarlatină
Fiind vorba despre o infecție bacteriană, scarlatina se tratează cu antibiotic. Antibioticul are un rol dublu – atât de a scurta durata bolii, cât și de a preveni complicațiile poststreptococice non-supurative în special. De asemenea, reduce riscul de contagiozitate – se estimează ca după 24-48 de ore de la inițierea tratamentului cu antibiotic, pacientul cu scarlatina nu mai are potențial contagios. Tratamentul antibiotic urmează protocolul următor:
- penicilina V (administrată oral): 50 miligrame de 2-3 ori pe zi, timp de 10 zile în cazul copiilor și, respectiv, 500 miligrame pe zi la adulți;
- amoxicilina: doza echivalentă ca în cazul penicilinei, mai bine acceptată datorită gustului;
- în caz de alergie la penicilina: macrolide (eritromicina, azitromicina) sau cefalosporine de generația I (dacă alergia nu este de tip anafilactic).
Tratamentul simptomatic în caz de scarlatină vizează controlul febrei (cu antipireticele tipice, paracetamol sau ibuprofen), hidratarea, odihnă și consumul de alimente ușor digerabile. În caz de scarlatină, tratamentul trebuie instituit imediat după confirmarea diagnosticului (teste rapide streptococice sau exsudat faringian). Conform ghidurilor clinice, nu este necesar să se aștepte rezultatele culturii bacteriene pentru inițierea tratamentului în cazurile tipice de scarlatină.
Complicații supurative:
- abces periamigdalian sau faringian;
- sinuzita;
- otita medie;
- asceita necrozantă;
- bacteriemie streptococica;
- meningita;
- abces cerebral;
- tromboflabita septică a venei jugukare;
- adenita cervicală supurativă;
- mastoidita;
- pneumonie.
Complicații non-supurative:
- reumatism articular acut (RAA): apare la 2-3 săptămâni după infecție, mai ales la copiii care au predispoziție genetică;
- artrita reactivă postreptococică;
- sindrom socului toxic streptococic (rar, dar grav, cu risc ridicat de mortalitate);
- coree Sydenham, eritem marginat, noduli subcutanati componente ale RAA);
- glomerunonefrita acută poststreptococica (hematurie, proteinurie, edeme, hipertensiune);
- tulburare neuropsihiatrică pediatrică autoimună asociată infecțiilor cu streptococii de grupa A.
Astfel de complicații asociate cu scarlatină sunt mai frecvente la copiii foarte mici, care au un sistem imunitar incomplet dezvoltat, precum și la pacienții cu statut imunodepresiv (tratamente cronice cu corticosteroizi, diabet, HIV/SIDA, pacienții oncologici). Diagnosticarea precoce, în asociere cu tratamentul corect al scarlatinei, reduce considerabil riscul acestor complicații.
Scarlatina – sfaturi pentru prevenție
Prevenirea cazurilor de scarlatina presupune adoptarea unor măsuri igienico-sanitare stricte, în asociere cu controlul focarelor în colectivitați și identificarea rapidă a cazurilor active, precum și a purtătorilor asimptomatici. Recomandările de prevenție pentru scarlatina includ:
- spalarea și igienizarea mâinilor folosind apa și săpun, dezinfectarea acestora, în special de către copii;
- evitarea folosirii în comun a tăcâmurilor, prosoapelor sau altor obiecte persoanele;
- izolarea cazurilor simptomatice de scarlatină timp de cel puțin 24 de ore după ce s-a inițiat tratamentul antibiotic;
- ventilarea corespunzătoare a încăperilor folosite la comun, purtarea măștii de protecție;
- informarea păriților și a cadrelor didactice în perioadele tipice de incidență crescută (în mod obișnuit, în sezonul rece de toamnă – iarnă);
- tratamentul profilactic al purtătorilor asimptomatici de Streptococcus pypgenes.
Nu se recomandă excluderea de lungă durată a copilului din colectivitate, dacă tratamentul este corect urmat și simptomatologia a dispărut. Totuși, pentru a se limita transmiterea infecției, este necesară izolarea, la domiciliu, a copilului cu scarlatină.
Dificultăți în dezvoltarea unui vaccin pentru scarlatină
În prezent, nu există vreun vaccin licențiat împotriva scarlatinei sau împotriva altor infecții cu streptococi de grup A. Încercările în dezvoltarea unui vaccin împotriva Streptococcus pyogenes s-au confruntat cu multiple dificultăți legate de:
- variabilitatea antigenică mare a proteinei M streptococice, principalul factor de virulență și ținta imunologică;
- riscuri de reacții autoimune deja existent (prin mimetism molecular), în special în context reumatismul articular acut (RAA);
- lipsa unei corelații ferme între titlurile anticorpilor și protecția pe termen lung (de exemplu, există pacienți care fac infecție activă deși au un titru mare de anticorpi îndreptați îpotriva bacteriei).
Totuși, cercetările în vederea dezvoltării unui vaccin pentru scarlatină continuă. Studiile preclinice și fazele incipiente de testare au avut în vedere mai multe tipuri de vaccinuri pentru scarlatină:
- vaccinuri pe baza de peptide ale proteinei M (vaccinul 26-valent sau 30-valent);
- vaccinuri cu toxine inactive (toxine eritrogene);
- vaccinuri combinate, care includ antigene conservate ale streptococului.
Unele dintre aceste vaccinuri pentru scarlatină au intrat deja în studii clinice de faza I și II, iar rezultatele sunt promițătoare în ceea ce privește siguranța și imunitatea dobândită. Însă niciunul nu a ajuns, cel puțin în momentul de față, în faza de autorizare pentru administrarea vaccinului pe scară largă