Mănăstire de sub ape a României care a renăscut după ce regimul comunist a demolat-o pentru a constri Porțile de Fier
Pe malul stâng al Dunării, în comuna Dubova, în inima Defileului Dunării, se află locul unei istorii zbuciumate și pline de semnificații: Mănăstirea Mraconia, cunoscută și sub numele de „Mănăstirea de sub ape”. Această așezare monahală a fost martoră a multor evenimente istorice, dar și a unei tragedii moderne, când a fost sacrificată pentru construcția hidrocentralei de la Porțile de Fier I.
Mănăstirea Mraconia a fost ridicată inițial în anul 1523, cu hramul Sfântului Ilie, pe Valea Mracuniei, a cărei denumire înseamnă „loc ascuns” sau „apă întuneactă”. Există însă mărturii care atestă existența unui lăcaș de cult aici încă din anul 1453, iar unele surse susțin că mănăstirea ar fi fost ctitorită chiar în acel an. De-a lungul secolelor, a fost distrusă și reconstruită de mai multe ori, fiind afectată de războaiele ruso-austro-turce și de invaziile otomane.
În 1700, mănăstirea a fost distrusă în timpul conflictelor cu turcii, dar a fost refăcută ulterior. În perioada interbelică, în 1931, a început o amplă consolidare și reconstrucție, finalizată în 1947 datorită eforturilor monahului Alexe Udrea. Noua biserică a fost acoperită cu șindrilă, iar mănăstirea a redevenit un important centru spiritual în zonă.
Tragedia mănăstirii a venit în anul 1967, când regimul comunist a decis demolarea așezământului pentru a face loc construcției hidrocentralei de la Porțile de Fier I. Astfel, mănăstirea a fost complet distrusă, iar ruinele sale au fost inundate de apele Dunării, care s-au ridicat odată cu formarea lacului de acumulare. Astăzi, rămășițele vechii mănăstiri se află sub ape, iar în perioadele când nivelul Dunării scade primăvara, pot fi zărite câteva temelii și pietre, ca o cicatrice a unei istorii dureroase. Din vechea biserică s-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă, care sunt expuse în muzeul parohial din Eșelnița.
Pentru localnici și credincioși, dispariția mănăstirii a fost o pierdere imensă. Se spune că ultimul călugăr care a locuit aici a luat crucea de pe turla bisericii și a urcat cu ea pe munte, rostind un blestem împotriva celor care au distrus lăcașul de cult. Legenda mai spune că vitele aduse în apropierea ruinelor începeau să mugească fără oprire, ca și cum ar fi simțit prezența unui spirit neliniștit.
După căderea regimului comunist, Mitropolia Olteniei a inițiat refacerea mănăstirii. În 1993 a fost pusă piatra de temelie pentru noua biserică, iar în 1995 a fost reînființat așezământul monahal, cu binecuvântarea Episcopiei și aprobarea Sfântului Sinod.
Noua mănăstire Mraconia se ridică semeț pe malul Dunării, ca o continuitate a credinței și spiritualității din acest loc încărcat de istorie. Crucea înfiptă de ultimul părinte călugăr pe locul vechii biserici rămâne un simbol al statorniciei și al legăturii dintre trecut și prezent.
Mănăstirea Mraconia este astăzi o emblemă a rezistenței spirituale în fața istoriei tumultoase și a transformărilor forțate, o minune ascunsă în Defileul Dunării, care continuă să fascineze și să inspire prin povestea sa unică.