De unde provine expresia „lună de miere”?

 

Luna de miere este o expresie care descrie faza de după căsătorie, este al doilea pas în noua viață a miresei și mirelui și, uneori, cel mai aștepat, după ceremonie. După celebrarea nunții, proaspătul cuplu se pregătește să se bucure de o călătorie de vis, marcată de o destinație cu totul specială.

Cu toți știm ce este o lună de miere, dar puțini oameni știu de unde vine această tradiție. Care sunt originile „lunii de miere”? De ce „lună” și, mai ales, de ce „de miere”?

Deși este adesea asociată cu elemente sau semnificații romantice, trebuie avut în vedere faptul că principala valoare a nunților la originea lor era procrearea. Mierea este un aliment energizant care, în Europa antică și medievală, se credea că are proprietăți revigorante și afrodisiace.

Nunțile erau celebrate în funcție de fazele lunii pentru a satisface zeii sau pentru a promova fertilitatea, iar momentul ideal în aproape toate culturile era luna plină. Încă de la ceremonie, cuplul obișnuită să bea o băutură care avea ca ingredient principal mierea, fie amestecată cu vin, fie fermentată (hidromel).

Conform tradiției, cuplul trebuie să bea hidromel în fiecare seară, timp de un ciclu lunar întreg, pentru a crește șansele de a concepe și de avea un urmaș de sex masculin. Expresia „luna de miere” se referea la această practică foarte comună.

 

 

Dicționarul Oxford indică faptul că prima utilizare a expresiei „lună de miere” datează din 1546 și se găsește într-un text al scriitorului John Heywood. Acesta l-a introdus ca „hony moone” și l-a asociat cu un sentiment de bucurie într-un poem despre dragoste și artă. A doua sa apariție datează din 1952, când dramaturgul Robert Greene l-a folosit atunci când vorbea despre două persoane căsătorite.

 

Există mai multe teorii privind proveniența acestei expresii. Numele se poate referi la „Mead Moon” sau „Honey Moon”, un nume vechi pentru luna plină din iunie. Iunie a fost și este o lună excelentă atât pentru căsătorie, cât și pentru recoltarea mierii. Alternativ, numele poate face aluzie la o credință medievală non-romantică conform căreia dragostea ține să fie la fel de efemeră ca luna plină sau tinde să scadă la fel ca luna.

O băutură mai veche decât se așteaptă unii

Dar hidromelul este o băutură relevantă din punct de vedere istoric din mai multe motive decât rolul jucat în cadrul nunților. Această băutură alcoolică era obținută prin amestecarea mierii cu apă și lăsarea acesteia să fermenteze fără a intra în contact direct cu aerul.

Prima atestare scrisă a acestei băuturi se află într-un text care datează aproximativ 1700 î.Hr., dar urme ale băuturi similare au fost găsite în vase care datează din 7000 î.Hr., ceea ce o face cea mai veche băutură alcoolică înregistrată. A fost consumată de oameni din Africa, Asia, America precolumbiană și Europa, dar aici a rezistat cel mai mult timp.

În Grecia Antică, o băutură pe bază de miere numită „melikraton” era folosită ca remediu medicinal pentru purificarea organismului și vindecarea anumitor dureri. Romanii și alte popoare latine aveau o versiune similară, pe care o numeau „aqua mulsum”, un vin îndulcit cu puțină miere.

 

Este posibil ca romanii să fi fost cei care au răspândit sau popularizat această băutură în restul Europei, deoarece în secolele următoare a fost adoptată de alte popoare, precum celții, teutonii, ibericii, saxonii și normanzii. Toate aceste culturi considerau că hidromelul are proprietăți magice sau afrodiziace și îl raportau la zei, iar consumul său era deosebit de frecvent în cadrul sărbătorilor și ritualurilor.

 

 

Cu timpul, hidromelul a fost înlocuit cu berea și vinul ca băutură preferată. Pe de o parte, strugurii sau orzul erau mai ușor și mai ieftin de obținut decât mierea și, prin urmare, la fel era și băutura făcută din aceste ingrediente.

În plus, cel puțin în Europa, creștinismul a conferit vinului un simbolism foarte important, în timp ce hidromelul va ajunge să fie considerat o băutură a popoarelor păgâne. Acesta a supraviețuit cel mai mult în țările din nordul Europei, unde clima făcea dificilă cultivarea strugurilor.

Hidromelul, băutura zeilor

Hidromelul și-a păstrat și chiar și-a extins legătura cu lumea spirituală și religioasă. Conform Eddei, poezii scrise de Snorri Sturluson care servesc drept sursă principală a legendelor nordice, hidromelul este băutura zeilor și chiar și zeul Odin îl consuma.

Este băutura oferită de Walkiri (divinități feminine care îl slujesc pe zeul Odin) războinicilor căzuți în luptă pentru a-i alina și singurul lucru care se bea în sălile de aur din Valhalla. Cel mai bun hidromel curge din ugerul caprei Heidrun, care locuiește la rădăcina copacului Yggdrasil.

Conform legendei, piticii Fjalar și Galar l-au ucis pe zeul Kvasir, cea mai înțeleaptă zeitate dintre toate, și i-au păstrat sângele în trei borcane amestecate cu miere. Când fermenta, rezultatul era un hidromel magic care dăruia înțelepciunea lui Kvasir celui care îl bea. Soarta a făcut ca piticii să se înece, iar borcanele au căzut în mâinile uriașului Suttung, care le-a ascuns în interiorul unui munte și a lăsat-o pe sora sa Gunnlod drept gardian al acestora.

Existența hidromelului se răspândește în cele Nouă Tărâmuri și ajunge la Odin, care dorește înțelepciune pentru el și decide să pună mâna pe băutură. Tatăl tuturor zeilor ajunge deghizat în servitor la locuința lui Suttung și îi oferă fratelui său (după ce a provocat moartea celorlalți servitori) să muncească toată vara în schimbul unei înghițituri de hidromel.

Când Suttung află, el rupe înțelegerea, dar Odin descoperise deja unde era ascunsă băutura și ajunge acolo sub forma unui șarpe. Transformat în pasăre, Odin fuge de Suttung și depozitează hidromelul într-un vas mare în siguranță în Asgard, dar o picătură cade în Midgard (lumea oamenilor) și acordă omenirii darul poeziei și al cântecului.

Sursă