Aurora boreală: 10 lucruri fascinante despre Luminile Nordului
Aurora boreală – cunoscută și sub numele de Luminile nordului – este o demonstrație vie a interacțiunii dintre câmpul magnetic al Pământului și particulele încărcate de la Soare.
Aurorele sunt centrate pe polii magnetici ai Pământului, fiind vizibile într-o regiune aproximativ circulară în jurul acestora. Deoarece polul magnetic și cel geografic nu sunt identice, uneori Aurorele sunt vizibile mai la sud decât ne-am putea aștepta, în timp ce în alte locuri sunt mai la nord.
În emisfera nordică, zona aurorală se întinde de-a lungul coastei nordice a Siberiei, a Scandinaviei, a Islandei, a vârfului sudic al Groenlandei și a nordului Canadei și Alaskăi. Aurorele sunt vizibile și la sud de această zonă, dar este mai puțin probabil să apară cu cât vă îndepărtați mai mult.
Având în vedere că sunt atât de fascinante, haideți să descoperim împreună câteva fapte uluitoare despre Luminile nordului!
Soarele eliberează particule de plasmă, cunoscute sub numele de vânt solar, și le trimite spre Pământ. Aceste particule sunt apoi atrase spre polii încărcați ai câmpului magnetic al Pământului, motiv pentru care Aurora boreală este vizibilă doar în apropierea Polului Nord. Pe măsură ce particulele trec prin câmpul magnetic, ele se ciocnesc cu gazele, creând luminile colorate.
Particulele de la soare se lovesc de atmosfera superioară a Pământului cu viteze de până la 72 de milioane de km/h, dar câmpul magnetic al planetei noastre ne protejează de acest atac.
De mii de ani, oamenii se minunează de Luminile nordului. Considerate odinioară ca fiind semne de blestem, au existat sute de povești și teorii care să explice ceea ce astăzi cunoaștem sub numele de Aurore. Dar nimeni, până acum un secol, nu a suspectat o legătură cu soarele.
Omul de știință norvegian Kristian Birkeland a fost primul care a explicat sursa Aurorei, iar prin descoperirea sa a fost creat un nou domeniu al științei – legătura dintre soare și Pământ.
Ionii încărcați de la Soare sunt atrași de Polul Sud ca și de Polul Nord. Spectacolul de lumină de la Polul Sud, numit Aurora australă, este mai puțin cunoscut decât Aurora boreală, deoarece nu mulți oameni l-au văzut.
Zona aurorală din emisfera sudică se află în cea mai mare parte deasupra Antarcticii sau a Oceanului Sudic. Pentru a vedea luminile australe (sau Aurora australă) trebuie să mergeți în Tasmania și, ocazional, fenomenul poate fi observat și în sudul Argentinei sau în Insulele Falkland.
Atunci când particulele solare se ciocnesc cu oxigenul gazos, acestea produc lumină verde sau un amestec de roșu și verde. Azotul creează fie albastru, fie roșu, iar heliul creează albastru sau violet.
Dacă ați văzut vreodată Aurora boreală, cel mai probabil ați putut vedea mult verde. A doua cea mai frecventă culoare este rozul, urmată de un amestec de verde și roșu, apoi roșu pur, apoi galben. Albastrul este cea mai rară culoare a Aurorei boreale.
Aurora este zeița romană a zorilor, care își folosea torța pentru a trezi lumea în fiecare dimineață. A doua parte a numelui, „Borealis” (boreală), provine de la Boreas, zeul grec al vântului din nord.
Particulele solare care cauzează Aurora boreală pot provoca, de asemenea, interferențe radio. În timpul furtunilor solare, oamenii au observat efecte asupra sateliților și a altor echipamente electronice.
Aurora boreală nu este doar un fenomen vizual, ci poate produce și sunete de trosnituri sau unele care seamănă cu niște bătăi din aripi. Un studiu din 2012 a atribuit aceste sunete unor perturbări geomagnetice cauzate de ionii solari, dar chiar și această explicație pare neclară.
Jupiter și Saturn – giganții gazoși ai galaxiei noastre – au câmpuri magnetice puternice datorită consistenței lor gazoase, iar în timpul furtunilor solare aceste câmpuri creează Aurore masive. Aurorele au fost observate și pe alte planete, cum ar fi Marte, Neptun și Uranus.
Astronauții de pe Stația Spațială Internațională pot vedea luminile Aurorei boreale în timp ce se află pe orbită. În timp ce cele mai multe manifestări ale Aurorei boreale apar între 88 și 130 km deasupra suprafeței Pământului, acestea pot ajunge până la 590 km în spațiu. Stația Spațială Internațională orbitează la o altitudine ce variază între 319,6 km și 346,9 km.
Modelele și formele aurorelor sunt determinate de fluxul schimbător de particule încărcate și de variația câmpurilor magnetice.
„Fasciculele” dansează pe cer, uneori foarte rapid. Aurorele sunt semnăturile optice ale curenților electrici care curg în sus și în jos pe liniile câmpului magnetic, care sunt aproape verticale la latitudini mari; de aici și razele de lumină aproape verticale.
Aurorele arată ca niște perdele de lumină în mișcare, deoarece particulele de plasmă se mișcă.