Cum a fost construit orașul plutitor Veneția: Multe dinte structurile venețiene rezistă de sute de ani
Ieșind din apă ca un loc desprins dintr-un basm, Veneția este un oraș al extremelor.
O destinație romantică de poduri și canale, dar și o zonă cu structuri dărăpănate care se înclină încet spre noroiul care le-a susținut timp de sute de ani.
Se pune întrebarea: de ce a fost construit acest oraș uimitor în mijlocul unei mlaștini inospitaliere? Și cum au reușit oamenii să facă această sarcină aparent imposibilă acum multe sute de ani?
Originile Veneției sunt neclare – ceea ce este potrivit pentru un oraș care s-a ridicat din noroi. Cu mult înainte ca orașul să fie construit, acest teritoriu situat dincolo de extremitatea nordică a Mării Adriatice era locuit de poporul venețian, care a dat numele zonei. Ei vorbeau limba venetă, o limbă dispărută care împărtășea trăsături atât cu latina, cât și cu limbile germanice locale.
Ei s-au aliat cu Roma în 182 î.Hr., iar cultura lor a făcut loc romanizării treptate. Veneția a început cu o populație de refugiați. Oamenii au fugit din orașele și zonele rurale din nordul Italiei pe măsură ce Imperiul Roman a început să se destrame.
Regiunea a fost frecvent atacată de huni și de diverse popoare germanice, care au distrus o serie de orașe romane. Locuitorii romani s-au refugiat în lagunele mlăștinoase din apropierea coastei, care fuseseră neocupate anterior.
Nu există niciun document care să fi supraviețuit din perioada în care a fost fondată Republica Veneția. Dar se spune că orașul a fost fondat oficial la amiaza zilei de 25 martie, în anul 421 d.Hr.
În secolul al VII-lea, districtul imperial al Veneției stăpânea o mare întindere de pământ care cuprindea cea mai nordică parte a Mării Adriatice.
Această zonă mlăștinoasă era locuită de secole în momentul în care cele 12 familii fondatoare au ales primul doge, conducătorul oficial al Veneției, în anul 697.
Primii coloniști locuiau în structuri rudimentare făcute din lemn, stuf și lut. În mlaștină existau și câteva terenuri uscate.
Pescarii și refugiații care locuiau acolo în epoca romană și-au construit locuințele simple de-a lungul coastei nisipoase și pe micile insule care presărau zonele umede. Pe măsură ce populația creștea, ei au trebuit să găsească o modalitate de a construi acolo unde nu exista deloc teren uscat.
Au început prin a înfige stâlpi lungi de lemn direct în noroiul care se afla sub apă. Se foloseau soiuri de lemn rezistente la apă, precum laricele (zis și zadă) și stejarul.
În construcția Veneției au fost folosiți nenumărați stâlpi de lemn. Numai biserica Santa Maria Della Salute a necesitat utilizarea a peste un milion de țăruși pentru construirea fundației sale.
Cea mai mare parte a lemnului provenea din pădurile din Croația, Muntenegru, Slovenia și nordul Italiei. Acesta a fost transportat la Veneția pe apă.
Sub noroiul moale se află un strat de lut solid numit Caranto. Acest material dens se găsește la doi metri sub suprafață în unele zone, dar în altele poate ajunge la zece metri adâncime.
Stâlpii din lemn au fost amplasați într-o spirală care începea din centru și se deplasa spre marginile fundației. Mai mulți stâlpi au fost plasați mai aproape unul de altul sub pereții exteriori, pentru a susține greutatea imensă a construcțiilor.
Acești stâlpi erau acoperiți cu două straturi de scânduri orizontale și apoi cu piatră, aproape întotdeauna o varietate impermeabilă de calcar extrasă din Istria, Croația. Apoi, clădirea era ridicată.
În general, clădirile venețiene erau construite din cărămidă. Apoi, soiul dens de calcar numit piatră de Istria a fost folosit pentru a proteja pereții de cărămidă de apa sărată a lagunei. Uneori, marmura era folosită pentru a decora părțile superioare ale clădirilor.
Aceste tehnici fuseseră folosite în alte părți de romani, dar venețienii au îmbunătățit tehnicile arhitecturale preexistente. Pe măsură ce clădirile deveneau mai mari și mai grele, stâlpii de lemn erau plasați mai aproape unul de altul pentru a susține mai multă greutate. În general, aceștia aveau o lungime de cinci sau șase metri și nu puteau ajunge întotdeauna la stratul rezistent de lut de sub noroiul mai moale.
În cazul în care stratul de Caranto era prea adânc pentru a fi atins, stâlpii erau plasați atât de aproape unul de altul încât practic nu exista spațiu între ei. Dacă rămâneau spații, acestea erau umplute cu pietre și pietriș. Pe măsură ce greutatea era plasată deasupra acestor suporturi, noroiul de dedesubt se compacta atât de mult încât devenea la fel de stabil ca stratul Caranto.
Majoritatea „terenurilor artificiale” din Veneția care au supraviețuit au fost create în secolele XV și XVI, însă unele au fost create mult mai devreme.
Clopotnița Sfântului Marc s-a prăbușit în 1902, oferind oamenilor ocazia de a investiga ce se afla mai jos.
Fundația fusese creată în secolul al X-lea, iar stâlpii folosiți aveau aproximativ patru metri lungime. Scândurile au fost așezate deasupra acestor stâlpi, iar piatra ulterioară a adăugat încă trei metri și jumătate înălțime la fundație.
Stâlpii de lemn sunt încă aproape intacți, păstrați de noroi. Lemnul s-a mineralizat, devenind aproape la fel de dur ca piatra. Lipsa oxigenului și conținutul ridicat de minerale din apa sărată și nămoloasă au accelerat procesul, oferind structurilor din Veneța o fundație rezistentă.
Veneția a fost un important nod comercial între Europa și Orientul Apropiat, acumulând bogății imense de-a lungul secolelor prin comerțul cu sare, mirodenii și bunuri de lux.
În cele din urmă, Veneția a devenit o putere formidabilă în regiune și dispunea de o mare flotă. Locația sa a protejat-o de dușmani. Atunci când Pepin, fiul lui Charlemagne, a încercat să invadeze orașul, nu a reușit nici măcar să ajungă la el.
Veneția și-a atins apogeul în secolul al XV-lea. După aceea, a decăzut încet și a fost cucerită de armata lui Napoleon în 1797.
În aceste zile, un nivel al mării cu doi metri mai mare decât nivelul la care a fost construită Veneția face ravagii. Porțile mobile au fost proiectate pentru a opri valul și a amâna distrugerea inevitabilă a „Orașului plutitor”.
Realitatea scufundării Veneției este că acest lucru se întâmplă de secole, deși poate nu atât de semnificativ pe cât am putea crede. În fiecare an, orașul se scufundă cu aproximativ unul până la doi milimetri, cam în același ritm cu orașul New York. Așadar, de ce se scufundă Veneția? Fundațiile clădirilor orașului se află pe piloni din lemn, așa cum am precizat mai sus.
În timp, noroiul de sub acești piloni se deplasează și se compactează, provocând o ușoară scufundare a întregului oraș. În plus, deplasarea plăcilor tectonice și practicile industriale (cum ar fi proiectele majore de construcții și extracția apelor subterane) din secolul al XX-lea au exacerbat scufundarea, deși guvernul local a pus capăt acestor practici în anii 1970.
Fluxul de apă provenit de la navele de croazieră și de la alte vehicule care circulă în laguna din ce în ce mai aglomerată agravează eroziunea acestor fundații. În plus, s-a descoperit chiar că întreaga zonă se înclină, de asemenea, foarte ușor spre est, iar orașul se află pe o pantă puțin mai înaltă și acesta este motivul pentru care Veneția se scufundă.
Efectul apei sărate asupra clădirilor este deja din ce în ce mai evident: nu este o coincidență faptul că există acel aer romantic de degradare în clădirile dărăpănate din Veneția. Deoarece nivelul apei a depășit în permanență hidroizolația originală, apa se poate infiltra mai ușor în zidărie, iar parterul multor construcții din oraș nu mai este locuibil.
Este dificil să se spună un termen exact pentru momentul în care Veneția va fi sub apă, deoarece procesul de subsidență și de creștere a nivelului mării este treptat și influențat de diverși factori.
În ciuda acestui lucru, Veneția rămâne unul dintre cele mai vizitate orașe din Europa. Întregul oraș face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO și este unul dintre cele mai romantice locuri de vizitat în Italia.